Jò ancora nun
capìa,
“sì testa di
cucuzza”,
me patri mi
dicìa:
“pi tia c’è la
stratuzza”.
Dda strata mi
chiamava
diceva: veni a
mia!
Lu cori
cunfirava,
è chista la to
via.
La menti santu
Diu
finìu
d’arragiunari,
ma ntâ stratuzza
iu
mi misi a
caminari.
N’aju fattu strata
tinta,
satàtu quarchi
fossu,
di certu ‘un fazzu
finta
di essiri
cummossu.
Ô patri meu ci
dicu:
“graziì p''u
cunsigghiu,
tu fusti ‘u megghiu
amicu,
ti lu cunferma un
figghiu.
Mi dasti lu
sirenu,
jò sulu fici ‘a
guerra;
nun ci arrivai ma
almenu,
jò vitti
l’Inghilterra.
Ricordu na
stratuzza,
me patri mi dicìa:
“t’aiuta ‘a
Marunnuzza,
è chista la to
via!
Sippuru è ruvinata,
nun c’è l’asfaltu
‘n terra,
ma sangu meu sta
strata
ti porta ‘n
Inghilterra”.
Acciancu ‘a sta
trazzera
na strata pi
passiari,
chi bedda pi
com’era
jò la vulìa
pigghiari.
Sidili tutti ‘n
marmu,
fu fatta a ddi
maneri,
ch’un jornu calmu
calmu
mi ci appuiai li
peri.
Me patri a
l’impruvvisu,
mi vitti
caminari
e m’attrappau di
pisu,
mi fici
arruzzuliari.